Stima de sine

Le spunem copiilor din ziua de azi ca sunt cei mai buni, ca sunt minunati si ca tot ceea ce fac, fac excelent. Incercam sa ii formam cu asa zisa mentalitate de „invingator” promovata sub diverse forme. Sau, dimpotriva, exista o alta extrema, parintii care nu sunt multumiti niciodata de performantele copilului si care ii spun acestuia ca nu este bun de nimic. Departe de noi gandul de a va spune cum sa va cresteti proprii copii, insa, ce stim cu siguranta este ca pentru sportivii pe care ii antrenam nu recomandam niciuna dintre cele doua variante extreme, ci cautam echilibrul, adevarul si responsabilizarea.

Astazi o sa incercam sa privim spre prima categorie. O sa va spun ceva socant pentru unii dintre dumneavoastra. O sa va spun adevarul: cel mai adesea, copilul dumneavoastra nu este cel mai bun si, de fiecare data cand ii spunem asta, nu facem decat sa il mintim.

Din experienta mea ca antrenor, in ultimii ani trendul educatiei duce spre extreme, adultii fiind concentrati doar pe cresterea stimei de sine a sportivilor, uneori fantezista si ignorand adesea adevarul. Le spunem adesea copiilor minciuni doar pentru a-i face sa se simta mai bine. Cum ii ajuta acest lucru?

De cate ori nu se intampla ca un profesor sa puna o intrebare si sa primeasca un raspuns total gresit si sa fie nevoit sa spuna „este in regula, raspunsul tau nu a fost tocmai precis, dar ai fost destul de aproape, felicitari!”. Adesea, astfel de profesori sunt cei mai laudati de catre parinti, pentru ca si-au insusit informatiile furnizate de promotorii gandirii pozitive.

De cand am devenit atat de concentrati pe stima de sine si am inceput sa mintim copiii? Cum ne ajutam copiii daca le spunem in mod constant cat de minunat este comportamentul lor chiar si atunci cand nu este? In lumea reala, iesiti din bula protectoare a parintilor, lumea nu va gandi despre ei ca au un comportament minunat daca o vor da in bara. Seful lui nu ii va pune o mana pe umar si ii va da sansa dupa sansa de fiecare data cand greseste doar pentru ca e „un copil bun”. Daca greseste, va fi sanctionat, pentru ca sefului sau lumii reale nu ii pasa de stima lui de sine.

Aveam un sportiv care avea mereu impresia ca inoata minunat. L-am filmat, i-am aratat greselile si a fost foarte dezamagit. Mi-a spus ca el credea ca inoata perfect pentru ca asa i-au spus parintii lui si ca de acum nu mai are incredere in el. Eu i-am explicat ca DOAR avand incredere in el nu isi va corecta niciodata stilul de inot. Va inota mai bine doar daca va fi sincer cu el, isi va asuma greselile si va incerca sa le corecteze. Si, odata cu corectarea stilului de inot, il va incuraja mult mai multa lume si va capata mult mai multa incredere.

Asta nu inseamna ca trebuie sa le spunem mereu copiilor ca se descurca foarte prost in ceea ce fac (cu exceptia cazului in care chiar este asa). Daca au foarte multe defecte, societatea va avea grija sa le scoata in evidenta si atunci copiii vor avea un soc daca nu le spunem totusi adevarul. Daca un copil este rautacios cu cei din jur si ceilalti nu vor sa se joace cu el, nu il mintiti spunandu-i ca este minunat. Atrageti-i atentia asupra greselilor si dati-i sansa sa le corecteze. Daca il ajutati sa faca asta, va reusi sa se integreze mult mai bine in cercul lui de prieteni.

Nu le facem niciun favor copiilor din ziua de azi ascunzandu-le adevarul despre comportamentul lor. Suntem atat de ingrijorati ca vom da nastere prin atitudinea noastra unor copii cu o stima de sine scazuta, incat le spunem ca tot ceea ce fac e bine, chiar daca nu e asa. Astfel, o sa ajungem la situatii absurde precum „omul acesta a furat intreaga avere, dar a mai dat si de pomana in jurul lui, deci are un suflet bun, o sa il alegem primar daca va candida”. Va suna cunoscut modul acesta de gandire, nu? Lasati copiii sa isi asume responsabilitatea pentru faptele lor Daca un copil minte mult, nu il laudati spunand ca va ajunge un mare autor de fictiune. E posibil, dar prea putin probabil. Iar acest lucru poate fi corectat. Daca un copil fura, nu il laudati pentru ca da si celor din jur din ceea ce fura el. Nu inseamna ca are un suflet nobil. Daca un copil transforma o vaza in zeci de bucati mici si colorate, nu il laudati pentru „opera de arta” realizata.

Atunci cand eram mic, cand faceam o greseala majora parintii mei imi atrageau atentia si daca perseveram, ma pedepseau. Obiectivul lor nu era sa ajung o persoana cu o stima de sine ridicata ci atat o persoana cu stima de sine reala, cat si o persoana folositoare pentru societate. Mi-au dat multe lectii din care am invatat sa devin responsabil. Asa am ajuns ca la doar 19 ani sa plec in tabere si in cantonamente cu grupuri de copii. Credeti ca daca parintii m-ar fi laudat pentru fiecare prostie pe care as fi facut-o as fi ajuns un om responsabil? Cu siguranta nu. 

Asta nu inseamna ca nu trebuie sa ne iubim copiii. Ba chiar din contra. Trebuie sa ii iubim mult. Insa iubirea inseamna si sa ii crestem responsabil, gandindu-ne la ce e mai bine pentru ei pe termen lung. Si sa ii ghidam pentru a se transforma in niste adulti responsabili pentru propriile actiuni si capabili sa schimbe in bine lumea de maine. Iar un astfel de lucru nu se poate baza pe minciuna. Ci doar pe adevarul gol-golut, spus insa cu mult tact pentru a reusi sa ajungem la rezultatele dorite.

Autor: Antrenor drd. Mircea Purcaru, dupa o idee preluata de la American Swimming Coaches Association